Sună nebunesc, nu?
Ei bine, pentru mine cel puțin, nu pare o nebunie, ci mai mult o dorință arzătoare. Nu pentru că nu aș știi să mă bucur de tinerețea mea ( spre exemplu, păstrând comparația din titlu, Ionuț Zainea mi-ar spune că sunt enervant de tânăr), ci din dragoste pentru Dinamo. Dinamo acela măreț care a fost odată, ca-n povești, despre care am auzit mai întâi de la tatăl și bunicul meu, iar apoi din filmulețele de pe net.
Nu mai pare o nebunie acum, nu?
Chiar dacă viața în paleoliticul lui Ionuț probabil avea greutățile ei, doar simplul fapt că Dinamo însemna cu adevărat ceva în fotbal mă făcea să uit de toate și să mă bucur acum că am prins epoca dinozaurilor (,,dinozaurilor” se referă la adevărații fotbaliști care prin comparație cu tatuații de azi pare că nu au existat niciodată; nu mă refeream la vârsta lui Ionuț).
De la maneaua aia nenorocită care îmi trezește și acum amintiri nu am mai prins nicio performanță notabilă, majoritatea fiind umilințe pe care a trebuit sa le indur din partea vecinilor, colegilor, familiei (că am și multe rude care au ales tabăra greșită) șamd.
Referitor la situația de azi, sunt membru DDB, nu m-a făcut nimic sa mă retrag din program și nici nu o sa mă facă pentru că încă trăiesc cu speranța că ne vom salva și că poate o sa ajung și eu la vârsta moderatorului de la radio și o să fie dinamoviști enervant de tineri care o să mă invidieze pentru că am avut ocazia să pun umărul la renașterea lui Dinamo și că datorită mie și a altor 15.000 de nebuni pot simți și ei ce înseamnă să fii câine.
Mulțumesc, tată!
In încheiere aș vrea să spun că acest text vreau sa fie un tribut pentru tatăl meu care m-a îndrumat să aleg să iubesc Dinamo și care, deși nu mai este printre noi, știu că a iubit Dinamo până la moarte și chiar și dincolo de ea.
