Cu ajutorul net-ului am găsit exact ziua în care am devenit “câine”. Se apropia returul Steaua-Dinamo din campionatul 1974-1975. Prietenii de pe ulița de doar patru case a copilăriei, Romică, Mărin (zis ulterior și Dragnea), Virgil și verișoara Viorica, toți mai mari cu cel puțin 4 ani decât mine și toți dinamoviști, așteptau meciul cu înfrigurare. Eu, care nu împlinisem 5 ani și care băteam cu ei mingea de dimineața până seara, ba pe malul gârlei, ba prin curtea bunicilor (cu toată opoziția bunicii – “ia mai lasă folbalul ăla că sperii orătăniile și dărâmi coșarea”) – rău de mic și pus pe contre, le-am spus că voi ține cu … ceilalți ?
Dar pe 26 mai 1974 Dinamo umilea Steaua, scor 3-1 (meci considerat în deplasare, dar jucat în cuplaj pe “23 August”) și, vizionând meciul împreună cu prietenii amintiți, am fost cooptat în tabăra câștigătoare, unde am rămas pentru totdeauna! În acel sezon am terminat pe locul 2, dar sezonul următor am câștigat titlul și am bătut cu 1-0 Realul lui Camacho, Del Bosque, Breitner, Santillana sau Netzer. Iar eu deja atrăgeam alti prieteni și rude în tabăra alb-roșie.
Aveam și argumente, în acei ani Dinamo domina clar campionatul și făcea meciuri memorabile în cupele europene. În Potcoava (Olt) mea natală suporterii din generațiile apropiate de a mea erau împărțiți între Universitatea Craiova și Dinamo, apoi veneau cei cu FC Argeș, Steaua și câțiva pentru Rapid. Meciurile între noi erau Dinamo-Craiova, cu distribuții complete, adică aveam Lung, Ștefănescu, Balaci etc, dar și Augustin, Custov, Dragnea etc, și chiar mai mulți de Dudu Georgescu, printre care și eu ? Cu tricouri pe care scriam aceste nume prin diverse metode, cu caiete în care notam rezultatele. Ca de fapt în toată țara; imi povestea prietenul și colegul Cornel din Baia de Fier-Gorj (ne vedeți împreună la meciuri) că la un moment dat tatăl lui i-a atras atenția, văzându-i caietul: “ai grijă că dacă continui să dai atâtea goluri îl depășești pe Dudu!” ?
Îmi amintesc și că, urcat în fânar, compuneam imnuri pentru echipa iubită și le cântam de la înălțime (există chiar o casetă pe la o mătușă). După prima strofă
“Din Varșovia la Milano, Nu-i echipă ca Dinamo, Din Moscova-n Washington, Nu-i ca Dudu jucător!” urma câte o strofă pentru fiecare jucător și antrenor din lot.
Cu versuri precum “Pe stadionul arhiplin, Inr-acum Ion Marin…” sau “Iar pe antrenorul Dima, Îl rugăm s-aducă stima…” ?
Alte două meciuri memorabile au fost în 76 un 0–0 cu Milanul lui Albertosi, Collovati, Rivera sau Capello (iat în retur 1-2, după ce am condus cu 1-0), în 77 un 2–1 cu Atletico Madrid, plus al nouălea titlu.
Între timp ajunsesem și pe stadion, cu unchiul Ion care, deși angajat la Academia Militară, era (și este) un dinamovist înrăit. Mergeam la meciuri, el în costum militar, cu porthartul plin cu semințe coapte și cu sticluța de palincă ascunsă în cizme, iar eu cu bidonul de Pepsi la vedere. Și nu era nimic neobișnuit să vezi militari sărind de bucurie la golurile lui Dinamo.
Altă amintire este de la celebrul 3-4 cu FC Argeș din ultima etapă din 79, pe care l-am descris fază cu fază într-o scrisoare (peste 10 pagini) pentru prietenul Paul aflat în armată. Semnătura finală a fost cu lacrimi pentru pierderea titlului și cu ultima chelfăneală din partea lui tata, sub deviza “Dacă tot plângi, hai să-ți dau eu un motiv” ? Meciuri memorabile au fost, tot atunci, 2–0 și 0-3 în prelungiri cu Eintracht Frankfurt (cu arbitrul vinovat pentru prelungirea nefirească, dar și cu gafa din acele clipe a portarului nostru).
În 1980 ne-am dus la meci la Scornicești, un 1-1 cu FC Olt. Bumbescu îl faulta pe Dudu la fiecare fază, la un momemt dat chiar l-a rotit 360 de grade în aer. Arbitrul nici măcar galben nu a dat, Dudu se ridica mereu fără să protesteze, dar veneau rapid Oneață și Săpăligă să facă singuri dreptate. Iar la un corner Dudu, mai scund cu un cap ca Bumbi, s-a înălțat în stilul lui unic și a marcat golul nostru. După meci, împreună cu prietenii, am rămas gură-cască după autocarul dinamovist, am pierdut ultimul autobuz și am mers pe jos cei 14 km până acasă, desculți, pentru că ne pregătisem cu adidași noi pentru un așa eveniment ?
Au urmat eliminarea lui Inter, a lui Dukla Praga (gol Țălnar în prelungiri), cele 3 campionate consecutive 81-84 (dintre care două eventuri), echipa de vis care elimina Hamburg (ce sărbătoare am făcut pe uliță în noaptea de după retur…) și juca semifinala de Cupa Campionilor cu Liverpool. Echipa care transformase splendida Craiovă Maxima în abonată la fazele superioare ale Cupei … UEFA ? Apoi meciul cu Bordeaux, văzut din nou lângă unchiu pe stadion, cu ratările incredibile ale lui Dragnea și Tulba… Am fost prima echipă care și-a pus steaua celor 10 titluri în România, iar în Europa eram o trupă respectată și temută (de rivalii de la granița cu păpușoiul nu se auzise, ei în CCE au eliminat pentru prima dată pe cineva chiar în ediția aceea nefericită, asta apropos de “pedigreeul european” clamat de unii).
A urmat perioada nefastă în care învingătorii erau stabiliți nu în teren, ci în cabinetele familiei Ceaușescu (Vali, Ilie, Nicolae), cu ai lor Vadim, nea Tică sau arbitrul Crăciunescu, cazurile cele mai cunoscute fiind “retragerea aureliană” din Finala Cupei din 88 și 1-2 din campionatul următor, cu eliminarea lui Cleo Vaișcovici pentru fault în atac și a lui Cămătaru pentru lovirea balonului după fluier (balon care s-a dus doar vreo 3 metri), cu circul de rigoare în care Lăcătuș vine și atrage atenția că este al doilea galben etc, dar nu numai. Căutați meciurile din acea perioadă și veți vedea câte alte greșeli decisive au fost făcute intenționat împotriva noastră. Cei care pun acum problema cine a furat mai mult sunt fie naivi, fie hoți, oricum sunt penibili. La meciul din 88 am plecat de pe stadion în momentul eliminării lui Cami, jurând că nu voi mai călca pe acolo niciodată. M-am ținut de cuvânt, pierzând astfel meciurile Naționalei și celebrul 3-0 din ediția următoare ☹
Din 88 eram deja student în București, mergeam nu numai la toate meciurile, dar și la multe antrenamente. Cum juca Mateo tenis la simplu sau cuplul Cleo-Lupu la dublu, sub glumele lui Ando la adresa cuplului Stelea-Burebista sau a lui Radu Răducioiu, copil teribil și ambițios…. Astfel am văzut pe viu spectacolele cu Dundee, Sampdoria (Vialli+Mancini), Panathinaikos Atena (6-1), Partizanul lui Mijatovic și semifinala de Cupa Cupelor cu Anderlecht, când așteptând să-l spânzurăm pe arbitrul Blankenstein am pierdut ultimul metrou și am mers pe jos până la Gară. Dar ce joc, câte ocazii… La fel ca la Finala Cupei, 6–4 cu Steaua rămasă fără Ceaușești, scor mincinos față de diferența din teren, influențat acum de mila alor noștri. Negrău, de la ei, a mărturisit public că bătrînii lor s-au dus în pauză la ai noștri și i-au rugat să nu le mai dea multe, declarație care cred că încheie din start orice discuție despre care echipă a fost mai bună!
În acei ani, la meciurile din cupele europene pierdeam zile la coadă la bilete, iar în ziua meciului mergeam cu 3-4 ore înainte de deschiderea porților, ca să nu rămânem pe afară cu biletele în mână! Noroc cu cutia de table, așa trecea mai ușor timpul. Frânturi de amintiri: Mircea Lucescu reintră în teren în Regie. cu șortul până la glezne, Lupu obține penalty și îl calcă pe mustăți pe Stângaciu, sau Ando îi rupe nasul lui Vlădoiu, la cererea galeriei, imediat după anularea celebrei suspendări, riscând enorm anularea anulării ?
Amintesc doar că dragostea pentru Dinamo se manifesta la toate sporturile; dacă încep să scriu despre performanțele și eroii întregului Club Sportiv Dinamo (nu doar locul 1 detașat în țară, dar clasat all time la Olimpiade peste țări precum Spania) ar ieși o carte!
După Revoluție am avut și perioade bune (precum eventul din 92 și eliminarea Sportingului lui Figo sau campionatele și cupele câștigate) și altele rele, cum este cea actuală. Am mers în continuare pe stadion, la bine și la rău (nu știu să fi ratat meciuri importante), așa cum o fac și acum, cu colegii și prietenii Cornel și Doru. Cred și sper din toată inima ca proiectul DDB (la care am aderat cu toată gașca mea de dinamoviști) să ne readucă și bucurii sportive, pentru că din punct de vedere al galeriei PCH-ul ne-a făcut mereu mândri! HAI DINAMO!
